In sfarsit! Ma pierd printre ganduri. Sunt razlete, saltarete, buclucase si usor nevrotice. In sfarsit, am inceput sa fac pasi repezi inspre mine, sa ma iubesc , sa ma cert, sa imi intind o mana, cu alta sa ma scutur. Uneori, chiar reusesc sa ma alint. Ma suprind goala de angoase, frustrari, mangaindu-mi gentil nuditatea. Nutresc o stare de bine si temator de mult prea mult bine. Stiu ca, de fiecare data cand ma bucur, exista un pret pe care trebuie sa il platesc. Totusi, ma bucur acum, de minutul acesta, nu il caut pe cel ce o sa vina.Minutul acesta, prezent, este doar pentru mine, al meu, al meu!
Invat sa traiesc! Sunt ca un copil ce face primii pasi, timizi,nesiguri dar curiosi. Am amanat prea mult acest moment caci parintii nu mi l-au ingaduit, cu usurinta. Ma tin de degetul tau, Doamne, ca un copil de parintele lui. Ma rog sa nu imi dai drumul, caci nu mai am pe nimeni altcineva sa ma ridice!
Cand eram in clasa I, primele mele amintiri legate de scoala, erau petele de cerneala pe sarafanul apretat de bunica, cu migala, aruncate de colegii de clasa, cu obida si batjocura. Se stia ca nu am tata iar prejudecatile, in perioada comunista, erau atat de mari incat, oricat ai fi dat tu din coate, erai marginalizat. Astfel, in fiecare zi, veneamplangand acasa, rusinata de petele mele, incercand, speriata, sa imi spal singura sarafanul, pe ascuns, in baie. Mama, ca de obicei, credea ca eu mi-l patez, drept pentru care ma alegeam cu o paruiala zdravana, nevinovata fiind.
Cand eram in clasa a 8-a, am fugit de acasa, satula de bataile ei, de responsabilitati de om mare ce atarnau pe umerii mei, prea mici atunci. M-am dus la nasa mea, o perioada. Ea era profesoara de matematica, fapt ce m-a ajutat enorm cand am intrat la liceu. Am intrat cu 10 la matematica si la romana, la fel. Inainte de examen, m-am intors acasa, de teama ca mama nu o sa aiba grija de bunica, paralizata, care avea nevoie de ajutor, in permanenta, iar mama nu stia ce trebuie sa ii faca, deoarece nu avusese nicio zi grija de propria ei mama. Evident, m-a snopit din bataie cu facaletul. Evident, mi-am dat examenele la liceu vanata!
Cand eram in clasa a 12-a, cu cateva luni inainte de bac, mai exact prin luna aprilie 1995, m-a dat mama afara din casa, ca nu am ales varianta corecta (.... intr-o dimineata, inainte sa plec la scoala, ma intreaba, calma, ce aleg: sa ma marit cu un preot, sa ma calugaresc sau sa plec din casa ei?. In acea dimineata, am ales ultima varianta....). Astfel, ultimele luni de liceu, le-am petrecut dormind, mancand, invatand prin scari de blocuri, gradini si, mai ales, pe insulita de pe Lacul Morilor, din Crangasi, ascunsa in tufisuri, precum boschetarii. Evident, mi-am luat toate examenele, cu note mari!
Au trecut anii, am mai crescut putin, mi-am cunoscut tatal, in sfarsit! In sfarsit, marginalizarea la care fusesem supusa intreaga copilarie, se topea precum o inghetata uitata in soare. In sfarsit, aveam tata, ma identificam cu cineva, altcineva decat modelele sinistre din propria mea casa, din copilarie. Astfel, dupa o perioada de tatonare, tatal meu s-a gandit sa ma ia sub aripa lui „protectoare”, impunand un set de reguli si obiceiuri, cel putin noi pentru mine, ca sa nu spunem inacceptabile. Totusi, am acceptat aceasta aripa, era mai buna decat nimic, in conditiile in care, sufletul meu era deja sfasiat de atatea chinuri, singuratate, nestatornicie. Asa m-am trezit din nou, pe bancile scolii. Ma visam asistenta medicala. Visam sa devin utila, sa fac fapte bune pentru cei sarmani, si pentru toti cei care ar fi avut nevoie de mine, de asistenta medicala din mine, de omul din mine. Iubeam si iubesc oamenii, cu o naivitate greu de imaginat. Uite asa, am inceput colegiul sanitar.... evident, nu l-am terminat caci, in acea perioada, nu aveam serviciu, scoala era la zi, nu puteam absenta si, deja nu mai locuiam cu proaspatul meu tata, din considerente similare despartirii de mama.
Dupa alti ani trecuti, am facut o facultate, la indrumarea si incurajarea fostului meu prieten. A fost o perioada frumoasa, as spune cea mai frumoasa perioada petrecuta la scoala. In februarie, imi voi sustine, in sfarsit, licenta, desi am terminat-o acum doi ani.
Acum, la varsta de 34 de ani, am decis sa inchei inca un capitol din viata mea, colegiul sanitar. De data aceasta avand un scop precis, trist in aceeasi masura. Acela de a emigra, undeva, departe, cat mai departe de tiganimea si batjocura la care suntem cu totii supusi.
Din nefericire, nu am reusit sa cladesc nimic, personal, aici. Probabil ca esecurile mi le voi duce, pe umeri, acolo unde pasii ma vor purta, dupa cum imi spunea un amic. Probabil, ca avea dreptate cand imi spunea acelasi amic, ca lumea de afara este imbracata intr-o poleiala, ca calitatea omului este asemanatoare cu cea de aici. Probabil ca, acolo, unde ma voi aseza, voi fi la fel de marginalizata, purtand eticheta de „roman” pe frunte. Imi asum aceste probabilitati decat sa tac, sa fiu batjocorita de o societate care nu stie ce inseamna democratia dar pretinde a fi o societate democratica, de politicieni care fac politica in detrimentul nostru. Refuz sa imi traiesc tineretea, restul vietii intr-o batjocora continua. Copilaria mea a fost o insiruire de batjocuri ce mi-au lasat sechele adanci, adolescenta de asemenea. Refuz sa cred ca viata insasi este o batjocura!
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu