Puterea cuvintelor

Un altfel de a fi

Am sters praful de pe polite. Nimic nu a mai ramas in urma. Amintirea este singura dovada a prafului,a asezarii lui in timp.Pe ea nu o pot sterge, probabil, niciodata. Am aruncat inclusiv pamatuful. Asa am crezut ca e mai bine.

Sper in zile mai senine...

Basescu si aurolacii

Am urmarit, in mod intamplator, zilele trecute, un articol la tv, cred ca la realitatea tv, precum ca, Traian Basescu, presedintele Romaniei, conduce singur, emblematicul Logan, pe strazile Bucurestiului.Aratau si cum statea domnia sa, la semafor, ca orice cetatean al tarii.

Am si eu o intrebare: UNDE SUNT AUROLACII?Sa ii spele un parbriz, o oglinda, ceva, acolo....

Radiografie

In sfarsit! Ma pierd printre ganduri. Sunt razlete, saltarete, buclucase si usor nevrotice. In sfarsit, am inceput sa fac pasi repezi inspre mine, sa ma iubesc , sa ma cert, sa imi intind o mana, cu alta sa ma scutur. Uneori, chiar reusesc sa ma alint. Ma suprind goala de angoase, frustrari, mangaindu-mi gentil nuditatea. Nutresc o stare de bine si temator de mult prea mult bine. Stiu ca, de fiecare data cand ma bucur, exista un pret pe care trebuie sa il platesc. Totusi, ma bucur acum, de minutul acesta, nu il caut pe cel ce o sa vina.Minutul acesta, prezent, este doar pentru mine, al meu, al meu!

Invat sa traiesc! Sunt ca un copil ce face primii pasi, timizi,nesiguri dar curiosi. Am amanat prea mult acest moment caci parintii nu mi l-au ingaduit, cu usurinta. Ma tin de degetul tau, Doamne, ca un copil de parintele lui. Ma rog sa nu imi dai drumul, caci nu mai am pe nimeni altcineva sa ma ridice!

Cand eram in clasa I, primele mele amintiri legate de scoala, erau petele de cerneala pe sarafanul apretat de bunica, cu migala, aruncate de colegii de clasa, cu obida si batjocura. Se stia ca nu am tata iar prejudecatile, in perioada comunista, erau atat de mari incat, oricat ai fi dat tu din coate, erai marginalizat. Astfel, in fiecare zi, veneamplangand acasa, rusinata de petele mele, incercand, speriata, sa imi spal singura sarafanul, pe ascuns, in baie. Mama, ca de obicei, credea ca eu mi-l patez, drept pentru care ma alegeam cu o paruiala zdravana, nevinovata fiind.

Cand eram in clasa a 8-a, am fugit de acasa, satula de bataile ei, de responsabilitati de om mare ce atarnau pe umerii mei, prea mici atunci. M-am dus la nasa mea, o perioada. Ea era profesoara de matematica, fapt ce m-a ajutat enorm cand am intrat la liceu. Am intrat cu 10 la matematica si la romana, la fel. Inainte de examen, m-am intors acasa, de teama ca mama nu o sa aiba grija de bunica, paralizata, care avea nevoie de ajutor, in permanenta, iar mama nu stia ce trebuie sa ii faca, deoarece nu avusese nicio zi grija de propria ei mama. Evident, m-a snopit din bataie cu facaletul. Evident, mi-am dat examenele la liceu vanata!

Cand eram in clasa a 12-a, cu cateva luni inainte de bac, mai exact prin luna aprilie 1995, m-a dat mama afara din casa, ca nu am ales varianta corecta (.... intr-o dimineata, inainte sa plec la scoala, ma intreaba, calma, ce aleg: sa ma marit cu un preot, sa ma calugaresc sau sa plec din casa ei?. In acea dimineata, am ales ultima varianta....). Astfel, ultimele luni de liceu, le-am petrecut dormind, mancand, invatand prin scari de blocuri, gradini si, mai ales, pe insulita de pe Lacul Morilor, din Crangasi, ascunsa in tufisuri, precum boschetarii. Evident, mi-am luat toate examenele, cu note mari!

Au trecut anii, am mai crescut putin, mi-am cunoscut tatal, in sfarsit! In sfarsit, marginalizarea la care fusesem supusa intreaga copilarie, se topea precum o inghetata uitata in soare. In sfarsit, aveam tata, ma identificam cu cineva, altcineva decat modelele sinistre din propria mea casa, din copilarie. Astfel, dupa o perioada de tatonare, tatal meu s-a gandit sa ma ia sub aripa lui „protectoare”, impunand un set de reguli si obiceiuri, cel putin noi pentru mine, ca sa nu spunem inacceptabile. Totusi, am acceptat aceasta aripa, era mai buna decat nimic, in conditiile in care, sufletul meu era deja sfasiat de atatea chinuri, singuratate, nestatornicie. Asa m-am trezit din nou, pe bancile scolii. Ma visam asistenta medicala. Visam sa devin utila, sa fac fapte bune pentru cei sarmani, si pentru toti cei care ar fi avut nevoie de mine, de asistenta medicala din mine, de omul din mine. Iubeam si iubesc oamenii, cu o naivitate greu de imaginat. Uite asa, am inceput colegiul sanitar.... evident, nu l-am terminat caci, in acea perioada, nu aveam serviciu, scoala era la zi, nu puteam absenta si, deja nu mai locuiam cu proaspatul meu tata, din considerente similare despartirii de mama.

Dupa alti ani trecuti, am facut o facultate, la indrumarea si incurajarea fostului meu prieten. A fost o perioada frumoasa, as spune cea mai frumoasa perioada petrecuta la scoala. In februarie, imi voi sustine, in sfarsit, licenta, desi am terminat-o acum doi ani.

Acum, la varsta de 34 de ani, am decis sa inchei inca un capitol din viata mea, colegiul sanitar. De data aceasta avand un scop precis, trist in aceeasi masura. Acela de a emigra, undeva, departe, cat mai departe de tiganimea si batjocura la care suntem cu totii supusi.

Din nefericire, nu am reusit sa cladesc nimic, personal, aici. Probabil ca esecurile mi le voi duce, pe umeri, acolo unde pasii ma vor purta, dupa cum imi spunea un amic. Probabil, ca avea dreptate cand imi spunea acelasi amic, ca lumea de afara este imbracata intr-o poleiala, ca calitatea omului este asemanatoare cu cea de aici. Probabil ca, acolo, unde ma voi aseza, voi fi la fel de marginalizata, purtand eticheta de „roman” pe frunte. Imi asum aceste probabilitati decat sa tac, sa fiu batjocorita de o societate care nu stie ce inseamna democratia dar pretinde a fi o societate democratica, de politicieni care fac politica in detrimentul nostru. Refuz sa imi traiesc tineretea, restul vietii intr-o batjocora continua. Copilaria mea a fost o insiruire de batjocuri ce mi-au lasat sechele adanci, adolescenta de asemenea. Refuz sa cred ca viata insasi este o batjocura!

Mi-e dor de carti

Astazi,dupa multa vreme,am intrat intr-o librarie.Imi este un dor cumplit de carti, de izolare la lumina difuza, in care sa simt fiecare pagina printre degete, sa traiesc fiecare rand citit cu emotia copilului de altadata.
Asadar, mi-am cumparat patru carti. Doua semnate de Dan Puric-"Cine suntem"/"Despre OMUL FRUMOS" si Hermann Hesse-"Lupul de stepa"/"Jocul cu margelele de sticla".
Sunt asa de fericita ca nici nu mai imi simt amaraciunile zilnice! Incep, incetul cu incetul sa ma redescopar, sa o scot pe Ana la lumina, sa ii mai dau o sansa...

Confesiune

Exista ganduri,despre filosofie, despre iubire, ura, viata si filosofie despre ganduri. Nicicand nu am simtit adevarul mai aproape de mine, un adevar de sine, echilibrat, rabdator in expunere, cuminte dar indraznet, nici prea prea, nici foarte foarte. Atat cat trebuie.
Ma simt cuminte. Ma simt docila. Ma simt inteleapta, indrazneata, inimoasa. Asa ca, am decis sa imi scriu filosofia. Toata lumea filosofeaza, de la maturatorul strazii, pana la „iluminatii” vremurilor trecute, prezente ori viitoare. Fiecare, in simplitatea sau complexitatea lui. Intreaga noastra viata cere o filosofie arcuita, frumos, pe la colturi.
As canta. Nu am voce. Am visat, din frageda pruncie, ca ma voi face cantareata,cand voi fi mare. Am visat aplauzele multimii si eu, pe o scena mare, desfasurandu-ma, in toata splendoarea. Am sfarsit prin a ramane fara amigdale.... continuu, insa, sa visez scena aceea...
As dansa. Nu oricum. Intr-un fel anume, ca o rememorare a tuturor oamenilor ce au trecut prin mine, pe langa mine, care au ramas. As dansa provocator. Sa simt cum adrenalina imi salta porii. Sa simt atingerea degetelor pe coapse, sa invat iubirea dansand, sfarsind, desfranata, in bratele ei. Candva, am cunoscut acest dans...
Inteleg. Inteleg ca nu conteaza cata iubire ai de daruit, ci cine esti, cu adevarat, langa cel iubit. Cine devii, in ce te transforma prezenta lui.
Inteleg. Pe tine, pe ei, pe toti ce vor intelegerea mea. Adun in mine intelegerea voastra, pastrand chimia momentului, pentru eternitate. Adun intelegere pana culeg frustrare. Hilar,nu?
Il iubesc!Da, il iubesc! Pe cel care o sa ma iubeasca, pentru ceea ce sunt, nu pentru ce as putea fi, ori pentru ce am fost, candva. Pentru prezentul ce-a adunat atatea timpuri in mine. Da, o sa fiu cea mai fericita femeie si el, cel mai fericit animal.
Ma simt. Dupa multa vreme, imi simt trupul vibrand, sufletul eliberat, gandul necenzurat. Ma simt, din nou, asa cum eram candva, asa cum eram cand mana mi-a fost petita, de alt suflet necenzurat.
Ma ridic. Din nou! Mereu! Again and again!
Va dau toata dragostea mea, tuturor, celor care imi stiti suflarea. Va dau tot ce am mai bun. In schimb, va cer un singur lucru: invatati sa va iubiti!

Alte angoase

ma frang in mintea ta,
in fiecare minut, o parte din mine,
dispare in neant.
pasul tau de maine imi aduce uitarea
de mine, in tine.

e mai usor sa pierzi
amintirea perfectiunii
decat suferinta pastrarii.
exista memorie doar pentru unele amintiri,
suflet pentru alese trairi,
o excitatie nervoasa mai intensa
decat ultima.
totusi, mi-e dor, cumplit,
de ziua de ieri cand nu-mi uram neputinta
de azi.

iti sorb existenta din mine
hranindu-mi foamea de siguranta,
stiinta de a patrunde in tine,
nebunia de a ma pastra normala.

ma frang in tine,in fiecare clipa
si, imaginea mea, se departeaza,
prea repede, cu jale.